Romani la Suomi

Revin la subiectul rutier, si va spun ca, desi pe ruta Pori – Olkiluoto exista doar doua benzi, virtual sunt trei. Pe a treia depasesc Logan-urile.

Finlandezii sunt un popor harnic si disciplinat; un popor care ar fi suportat lejer regimul lui nea Nicu, cu frigul si statul la cozi. Pe drumurile publice exista, evident, camioane, iar in spatele lor se formeaza cozi. Nimeni nu depaseste pana nu se hotareste primul din spatele camionului sa o faca. Apoi, cuminte, finlandez dupa finlandez, fiecare masinuta cu placuta de inmatriculare “FIN” se strecoara regulamentar “semnal stanga – depasit – semnal dreapta – bagat la loc”.  Cu o singura exceptie, evident: Logan-urile.

Dotati din nastere cu instinctul anti-camion, si manati de complexul “ala e mai prost ca mine, dar eu traiesc mai prost ca el, ceva nu e-n regula, deci il depasesc”, inginerul roman actioneaza. Iar prin aceasta, el aduce primavara pe soselele Finlandei, o tara cu un ritm prea monoton pentru micul gigibecali din fiecare din noi.

Aeropurtate de cunoscuta sintagma literara “da’ ca-mi bag p…”, emisa pe post de turbo-propulsie de pilotul valah care se grabeste, aceste carcase vesele pe patru roti fac viata aici, in estul Finlandei, cu mult mai incitanta pentru Suomi-lezul de rand.

***

La serviciu, consortiul care se ocupa cu finalizarea centralei nucleare (SIEMENS – AREVA) imi aduce aminte de horele din sat, de odinioara, care se lasau cu leapsa pe batute intre flacaii satului; este vorba, ati banuit, de nemti si francezi. Daca in Qatar japonezii priveau fascinati la lipsa de eficienta a partenerilor francezi, aici nu exista nici un fel de coloratura emotionala. Exista doar “in Germania nu s-ar fi intamplat niciodata asa ceva”. Refren pe care-l aud zilnic , pe un ton foarte grav, de la colegul meu neamt.

Francezii lucreaza pe principiul “incurca-i, doamne!”, si cand nu stiu exact ce sa faca (si de obicei nu stiu), mai inventeaza un sef. Este proiectul cu cei mai multi sefi pe cap de subaltern din lume, si cu cei mai putini specialisti pe cap de problema. Managerul general pe commissioning, s-a gandit intr-o zi ca ar fi bine sa-si numeasca un supervisor pe parte electrica, ce ar putea controla activitatea mea. Ca el nu are timp. Asa ca m-am trezit intr-o dimineata cu:

– Ion, Monsieur…X va superviza activitatea ta, in locul meu, ca nu am timp.

M-am uitat la el, apoi la ala botezat ca supervisor, si-am zis “bine”. Tipul in cauza are singura calitate de a ocupa mult volum, in rest nu prea-si cunoaste rolul in univers. Oricum, subiectul surubelnita este foarte complicat pentru el, in momentul de fata necunoscand exact care-i este capatul, care coada, si – mai ales – de ce.

Sunt rau (stiu).

Da-mi place (ma scuzati).

Pentru ca s-a trezit intr-o zi sa-mi explice cum se preia o statie electrica:

– Aaaaa, Ion, dar asta e commissioning-ul, aaaa….

Din clipa aia mi s-au declansat toate intolerantele populare mostenite, pentru care noi, ca neam, suntem atat de vestiti. De la “mama”, “a baga” + complementul direct aferent, si pana la aprecieri sincere vis-à-vis de volumul si utilitatea fiintei sale pe acest pamant, este o cale foarte scurta pentru gandul meu.

Gata. M-am descarcat.

***

Am mers, week-end-ul trecut, toata gasca de romani, intr-o chestie numita club. Un local impartit in trei sali de dans. Initial, am crezut ca era vorba de trei tipuri de muzica: in prima sala merg cei trecuti de 40 de ani, si se danseaza retro, in perechi, in a  doua e discoteca normala, cu muzica proasta, de club, si in cea de-a treia se prezinta rock suomi, plus o bara in centru unde vin diverse entitati umane numite incorect femei si isi verifica gradul de penibilitate.

Asta a fost credinta initiala; dupa aceea mi-am dat seama ca, de fapt, impartirea se face dupa gradul de alcoolizare.

In prima sala se merge la agatat. Esti inca treaz, dar, pentru a contracara acest fenomen, mergi la o masa, te asezi frumos… si bei vartos, asteptand. Muierile dau roata, se uita la tine si iti zambesc. Daca le raspunzi, inseamna ca accepti si trebuie sa mergi sa dansezi cu ele.

Am mers la bar, sa-mi iau un vin. Ionut, colegul meu de la Inginerie, imi urla de peste tejghea:

–         Ioane, aia din stanga!

–         Ce?!??

–         Aia din stanga… te vrea!

A fost prima oara cand m-am simtit inutil ca barbat. La ce folos instinctul de vanatoare cand aia se uita la mine cum ma uit eu la o tuica de prune? Am plecat si m-am dus in sala 2. Unde 50% din muzica e romaneasca. Fara ca lumea sa stie, evident. Dar e romaneasca. Pe bune.

In sala 3 mai mergi din cand in cand sa te odihnesti si sa te benoclezi la niste specimene volumetrice care inca nu au reusit sa vomite, si atunci danseaza la bara.

Succesul major pe care-l poti avea la o gagica, dupa 1 noaptea, pe aici, e sa nu vomite pe tine. Te uiti la ea, si iti dai seama ca greu i-ai putea descrie vectorial traiectoria, chiar printr-o integrala foarte complicata. Practic, tu nu mai contezi pentru ea ca barbat, ci ca obiect de sprijin.

Am cativa colegi care au avut (ne)norocul sa fie agatati de cate o finlandeza. Unul dintre ei e Cipi, colegul meu de la Cernavoda pe care l-am descoperit uimit aici, si care – cu nevasta-sa de mana – a fost luat in brate si pupat de o hiperalcoolizata suomi, care l-a declarat dragostea vietii ei. Merita mentionat ca Cipi e o chestie mica, rotunda, pufoasa, nebarbierita, cu pullover si adidasi. Iar eu nu mai plec de acum in nici un club fara el. Si-mi fac si tricou cu poza lui.

Nu mai mentionez ca de atunci Cipi mananca numai sandwich-uri si doarme pe balcon.

***

M-am trezit astazi cu gandul ca vreau sa vina seara, sa ma culc. Ceea ce si voi face acum.