Sex and the city (La șoping cu Floakă)

Într-unul din week-end-uri, decid cu Floakă ce mare nevoie de cumpărături avem noi. E bine-așa; destinația: Doha, City Center.

Floakă e unul din cei mai rezistenți tipi la șoping din câți cunosc, așa că mi-e un tovarăș de nădejde. Eu, în general, cumpăr cam ceea ce-mi place, însă de multe ori vocea lui suavă ”aia nu-ți trebuie, hai de-acilea” mă salvează de investiții inutile.

Ajungem la mall, urcăm, ne învârtim aleator pe etaj, apoi hotărâm:

–   Avem nevoie de pantofi.

–   OK, hai la Caterpillar.

Pantofi rezistenți, eleganți, ieftini că doar e Doha. Întâmplarea face ca exact lângă magazinul cu pricina să fim întâmpinați de doi arabi drăguți, îmbrăcați europenește, care ne invită elegant:

–   Nu doriți să vizitați și magazinul nostru?

–   Ce magazin?

–   Produse naturiste, orientale.

–   Specific arăbești?

–   Da, da… Arabian…

Eu oricum vroiam o cremă de ras, iar Floakă era curios de unde se cumpără esențele și aromele alea de care pute orice arab. Hai: o mică escală, înainte de pantofi.

–   Bună ziua!

Acest ”bună ziua” a fost ca ”1, 2, 3 acum intri în transă, gata!”: am rămas amândoi hipnotizați. În fața noastră se manifesta fizic cel mai frumos exemplar biologic de natură feminină din existența noastră.(Notă explicativă: eu eram în Qatar de un an jumate, iar Floakă de aproape un an. Colegii noștri de muncă erau – ca ofertă sexuală – maxim indieni, deci orice avea țâțe și vorbea suav era de la frumos în sus. În România nu ni s-ar fi întamplat niciodată așa ceva).

–   Cu ce vă putem ajuta?

Mă manifest primul, cu curaj, și îngân:

–   Aș vrea să cumpăr o cremă de ras naturală. Aveți?

–   Sigur că avem! Dar mai bine, pentru început, nu vreți să vă prezint oferta magazinului nostru?

Tipa, pe lângă pieptul generos, mai prezenta și niște ochi albaștri răscolitori. Mă uitam la țâțele ei, cam cum mă uitam pe vremuri la TV Bulgari – pentru că ei aveau și noi nu. Aproape fără nicio conotație erotică, așa cum priveam atunci toate imaginile colorate de la televiziunea vecinilor, așa sorbeam acum, amândoi, cu nesaț din imaginile prezentate. (Acum, că m-am întors în Ro, orice s-ar spune, și oricâte hibe am găsi acestei țări, un lucru e cert: avem, frate. Și televiziune, și țâțe. Cât încape!)

Floakă îmi zice, în română:

–   Mamă, vere, ce-i acolo!

Tac și privesc.

–   Ioane, ce femeie…!

Dap; nu comentez nimic, fiind un tip foarte sobru, rece și stăpân pe mine. Doar că aș fi luat-o pur și simplu de nevastă, pe loc, acolo, cu bon de casă.

Ne prezintă marfa. Nu știam la ce să ne uităm mai întâi; ca să nu părem nesimțiți, în timp ce îmi explica mie, tipa era sub observațiile atente ale lui Floakă, iar în timp ce Floakă admira un produs perfect inutil unui bărbat, o sorbeam eu, cu ochii ca un aspirator.

Ajunsese la punctul în care nu ne mai întreba ”ce mai doriți?”. Pur și simplu ne prezenta marfa pe care ea simțea nevoia să ne-o vândă, iar noi dădeam din cap că ”da”:

– Un ulei de masaj, 100% natural, cu esență de mentă…

Sigur că îmi trebuia. Nu putea să-mi facă nimeni masaj în camp, dar eu evident că aveam nevoie.

– Această loțiune după ras.

– Tot naturală?

– Tot naturală! Poftiți, mirosiți o mostră…

Natural că am luat-o și pe aia. Floakă se învârtea și el pe lângă noi, exaltatat de explicațiile tipei.

Totuși, antrenamentul lui antishopping s-a manifestat, până la urma: cu 1 minut înainte de a ajunge la casă, pentru a plăti, a avut acea secundă de inspirație să calculeze cât făcea toată marfa. După care a renunțat subit la trei sferturi din ceea ce alesese în transă până atunci. Eu încă eram cu Dânsa, achiziționând în continuare uleiuri, prafuri și săpunuri uluitor de utile. Floakă profită de neatenție și de secundele în care conștientul ieșise la suprafață, plătește repede și iese din magazin.

La un moment dat, tipa ori a obosit ori nu mai avea ce să îmi vândă, că îmi pune întrebarea magică, acel ”1,2,3 ieși din transă”:

– Mai doriți ceva?

Nu, nu mai doream nimic. Mergem la casă, îmi împachetează totul frumos, face calculul, îi întind cardul fără să mă uit, formez pinul, mulțumesc frumos, ies.

Ieșit din hipnoză și din magazin, mă uit pe bon. Nu vă spun ce scria acolo, decât că aș fi putut să cumpăr, în România, cam un Plafar de mărime medie cu suma lăsată în magazinul libanez cu țâțe mari. Floakă este deja cu ochii-n bonul lui, semnificativ mai mic ca ordin de mărime al cifrelor, dar totuși…

–       Bă!… Ce-ai, bă: eu nu mai calc în magazinul ăsta!

Și nu am mai călcat; de fiecare dată când mergeam în City Center, unul dintre noi dădea de șase în cazul în care mai treceam pe lângă magazinul ălora: ”ia vezi, bă, e aia acolo?”. Dacă era, mergeam în altă aripă a mall-ului.

*

Mergem la un restaurant, că ne e foame. Alegem, bine-nțeles, Old Souk, vechiul centru din Doha, acum renovat și transformat în stradă cu bazaruri și restaurante specifice. Foarte mișto; ne place acolo și pentru că Poliția din Doha nu lasă să treacă în centru decât arabi și europeni, ceea ce face foarte bine xenofobiei noastre.

Ne alegem o crâșmă marocană, ne așezăm, dăm comanda… Nu trec două minute și se prezintă chelnerul cu o farfurie mare plină cu turte calde, și un platouaș cu o chestie roșie.

–       Zacuscă!

–       Da, puică mică: zacuscă. Sunt specialist în istorie și civilizație, deci continui să-i explic lui Floakă: zacusca a ajuns la noi prin turci, deci probabil că e o chestie specifică la musulmani, și, deci, la marocani…

Mă simt foarte cult și sunt leșinat de foame, așa că îmi ung repede o turtă cu zacuscă și o îngurgitez. Floakă face la fel.

Nu pot să urlu, deoarece am gura plină și aș exterioriza cu zacuscă toate împrejurimile. În schimb beau jumătate din sticla de apă ce ne fusese adusă – norocul nostru! – împreună cu chestia aia roșie. Floakă plânge și el, cerșind un strop de apă.

După ce ne liniștim, aflăm că zacusca aia nu era zacuscă, ci o pastă din ardei iute, care se servește ca appetizer (apetizator, în română), să crească omului pofta de mâncare. Nouă ne-a crescut totul, având inclusiv fața umflată. De emoție, bine-nțeles.

–       Și zi așa, Ioane, zacusca vine la noi de la turci, hmmm?

Nu mai zic nimic; după experiența de la plafarul cu țâțe, chestia asta-mi mai trebuia, să-mi reaprindă dorul.